Clubul de la Roma

Când aud "Clubul de la Roma" mi se face pielea de găină instantaneu.

"În ultima sută de ani viaţa pe pământ a fost dominată de creştere.
Creşterea populaţiei, a producţiei, a venitului, a capitalului, a gunoiului şi a poluării.
Această creştere se va oprii, e evident, întrebarea e prin ce mijloace?
Voluntar, prin grija guvernelor şi bunăvoinţa oamenilor, sau printr-un proces natural
ceea ce înseamnă colaps, declin şi în final dezastru?" Jay Forrester, Clubul de la Roma.
 

Să o luăm altfel. Încercaţi să străbateţi Bucureştiul la ore de vârf prin centru. Faceţi acest exerciţiu în minte. Încercaţi să vă aduceţi aminte cum era în 1995-1996 sau chiar în 1985.    

     În 2004, în primul trimestru, APIA a anunţat ca în România s-au vândut cu 50% la suta mai multe maşini ca în primul trimestru al 2003, iar în 2003 cu 30% mai multe maşini decât în 2002. Întrebare simplă: În cât timp, dată fiind rata actuală de creştere, centrul Bucureştiului va devenii impracticabil la ore de vârf cu maşina? Resursele sunt limitate, e clar că nimeni nu va dărâma clădiri în centru ca să construiască străzi mai late. Răspunsul: probabil 2, maxim 4 ani.
Numărul de locuri de parcare în 2003 era de 12 ori mai mic decât numărul autovehiculelor înmatriculate în Bucureşti. (900.000 faţă de 70.000 ) Nimeni nu are planuri de construcţie pentru noi parcări. Sau mă rog planuri ar fii, dar nimeni nu construieşte.

Şi acum întrebările adevărate:

Câţi din cei ce au făcut rost de bani ca să-şi cumpere maşină ar renunţa dacă le prezentaţi situaţia aceasta?
Câţi din ei ar renunţa dacă benzina s-ar face mâine 60.000- 80.000 lei/litru?
Nici-unul? Curios, nu credeţi? Ce ţi-e şi cu natura umană.

 

În 1972 un raport al unui club misterios de care nu auzise nimeni a fost publicat şi a şocat lumea. Raportul vorbea de colapsul spre care se îndreaptă civilizaţia şi nu era scris de membrii unei secte ci de nişte oameni de ştiinţă foarte cunoscuţi şi apreciaţi ce îşi bazau afirmaţiile pe analizele făcute cu o noua unealtă, pe atunci, computerul. Nu era vorba de un grup de cercetători dintr-un domeniu restrâns ci de un grup de oamenii din domenii ştiinţifice diferite, unii cu premiul Nobel în buzunar.

"Limitele Creşterii" era numele raportului şi pe lângă şoc a provocat o undă de oroare în toată lumea. Cu puţin timp înainte de prima criză petrolieră (1973) raportul aducea mesajul că lumea se îndreaptă spre dezastru din cauza creşterii necontrolate a populaţiei, expansiunii industriale, declinului de resurse naturale, distrugerii planetei şi în final lipsei mâncării. În acel moment barilul era la 3,18 $ adică practic gratis.

"Limitele Creşterii" se baza pe un model, o simulare, un program, o reprezentare matematică a variabilelor principale din lume şi a interacţiunilor lor dinamice, reprezentare cunoscută ca modelul WORLD III. Principala caracteristică a acestor interacţiuni erau răspunsurile de tip feedback care arătau că o intervenţie într-o parte a sistemului are efecte neaşteptate în altă parte a sistemului.

Formele de declin prezise în diverse scenarii simulate în acest model încep să apară în prima parte a secolului 21 (2020-2040) pe măsură ce populaţia se apropie de 10 miliarde, hrana pe cap de locuitor scade la aproape 15-25% din nivelul anului 1970, poluarea creşte de zece ori şi cele mai importante resurse naturale ca petrolul şi gazul natural, intră în declin. Din cauza caracterului exponenţial al creşterii consumului şi al creşterii extracţiei de materii prime, măsuri organizatorice chiar severe sunt de mică importanţă. De exemplu un program guvernamental "mondial" de conservare a energiei până la 50% (!!!!!!!!!!!) în 20 de ani pe fundalul unei creşteri de doar 2 % a consumului întârzie data finală a declinului cu doar 3 ani.

Raportul avea două concluzii. Prima concluzie arată că dacă dezvoltarea economică (din 1970) continuă atunci societatea va rămâne fără resurse neregenerabile înainte de 2070 cu cea mai probabilă variantă fiind "un declin brusc şi incontrolabil atât al capacităţii industriale cât şi al populaţiei". A doua concluzie a studiului era că încercările de a rezolva problemele individual ar fii lipsite de succes. De exemplu mărind (dublând) baza iniţială de resurse şi rulând programul World III cu noile date, colapsul apare din cauza poluării în loc de declinul resurselor.
Concluzia e simplă, creşterea economică tradiţională se va încheia în scurt timp. Împreună cu globalizarea şi bineînţeles industrializarea.

"Limitele Creşterii" a devenit subiect de controverse aprinse şi Clubul de la Roma a câştigat reputaţia de mişcare a pesimiştilor neo-Maltusieni. http://en.wikipedia.org/wiki/Malthusian_catastrophe   (1798)

Aproape imediat după 1972 toate marile puterii ale lumii au fondat institute pentru studiul economic prin metoda "sistemelor aplicate", asemănătoare modelului WORLD III,  studii care să contrazică Clubul de la Roma. Cu toate că mii de cercetători au făcut eforturi pentru a dovedii că programul original WORLD III nu poate de fapt prezice viitorul, şi că bazele originale de calcul sunt greşite, raportul s-a dovedit inatacabil. În primul rând pentru că programul nu a fost conceput ca să "prezică" viitorul ci pentru a putea privii mai bine "din exterior ". Din exteriorul civilizaţiei. Cum se spune, "dă-te un pas înapoi şi uită-te la imaginea de ansamblu". Aşa au descoperit că imaginea e greşită. Până acum, adică 2005, nimeni nu a reuşit să găsească erori importante în baza originală de calcul şi în ipotezele de la care s-a pornit. De fapt cei mai înveteraţi atacatori ai "Dinamicile Sistemelor" au fost chiar autorii ("Systems Dynamics concepts" dezvoltat de Jay Forrester la MIT) care au trebuit să verifice de mii de ori teoria înainte de a o expune. Diferenţa consta în faptul că oamenii care au conceput studiul încercau să înţeleagă procesele complexe care funcţionează în lumea reală, pe când criticile aduse lor, economice, încercau să perpetueze mitologia creşterii nelimitate, bazată pe valori umane, dintr-o lume bazată pe bani şi pieţe de consum. 

Din 1972 nenumărate studii şi cărţi publicate confirmă mesajul original al "Limitelor" dar negarea mondială a limitelor creşterii este mai puternică decât munca ştiinţifică. De fapt vorbim de o negare politică pentru ca e uşor să ignori avertismentele când mandatul e de doar 4 ani şi alesul trebuie să dovedească că poate "rezolva" problemele. Politicieni din întreaga lume s-au grăbit să înfiereze mesajul raportului şi să declare că "totul va fii bine".  Între timp semnele care confirmă teoria limitelor s-au înmulţit şi mai nou au apărut semne că limitele au fost depăşite cu mult mai devreme decât în raportul original, că lumea se află într-o stare de declin de câţiva ani. Vezi "For the Common Good" (1989 Daly and Cobb ) sau Earth in Balance ( Al Gore 1993 - vicepreşedintele SUA). Cu toate că previziunile iniţiale discutau forţarea limitelor de o populaţie de 10 miliarde în anii 2050-2060 iată că în 2005 cu o populaţie de 6,5 miliarde, pământul dă semne de oboseală.

De fapt comunitatea internaţională nu ştie ce să facă cu aceasta realitate. Discuţiile în forumurile internaţionale unde necesitatea creşterii este o prioritate permanentă duc inevitabil la ieşiri emoţionale, şi pe toate agendele organizaţiilor mondiale scrie "creştere" în sensul strict al cuvântului, pentru că există credinţa de nestrămutat că e un lucru bun pentru planetă şi pentru oameni. Dar din păcate nu e cazul. O creştere constantă a producţiei nu creează mai multe slujbe sau un mediu înconjurător mai bun, nu combate foametea sau nesiguranţa socială şi nici nu îmbunătăţeşte învăţământul sau sănătatea publică. Din contră, cele mai multe aspecte ale bunăstării par să sufere din cauza expansiunii economice libere, lucru care a devenit o lege prin sine însuşi.

 

Principala forţă de opoziţie a "limitelor" stă în crezul că, creşterea economică e un fel de lege a naturii faţă de care umanitatea trebuie să se supună. De când Adam Smith a inventat "Mâna Invizibilă" (1776 - tatăl teoretic al economiei de piaţă, capitaliste, cel care a statuat că "lăcomia este un lucru bun") aceasta putere (lege) a fost principiul de baza al celor care cred că economia de piaţă sau comerţul liber va duce în final la o ordine naturală a lucrurilor, unde totul se aşează firesc la locul lui: comerţul liber va produce venituri şi locuri de muncă, bunăstare pentru toţi, egalitate, pace şi un viitor. În acest context problemele subliniate în "Limite" au apărut ca nişte obstacole pentru comerţul liber - şi dacă lucrurile nu sunt în regulă cu lumea, atunci există o consecinţă logică a  acestor obstacole: prea multă intervenţie guvernamentală, prea multe beneficii sociale, prea multă protecţie a mediului, prea multă legislaţie a muncii, etc. Cu alte cuvinte, daţi voie comerţului liber să-şi facă treaba curativă şi ordinea divină a mâinii invizibile va reface balanţa în economia mondială.

Probabil că nu există nici o mână invizibilă aşa cum nu există nici o lege a ordonării economice şi deşi noţiunea de creştere economică poate fi definită, folosirea noţiunii în politică este absurdă. Atitudinea fiecăruia faţă de limitele creşterii este o chestiune de cultură, liber arbitru, şi posibil de raţiune. Nu există nici o forţă ascunsă care să împingă umanitatea spre comerţ liber, exploatarea iraţională a naturii, epuizarea resurselor, şi în final spre un război al tuturor împotriva tuturor (Hobbes) pentru controlul ultimelor rămăşiţe.

Poate ar trebuii să citim încă o data mesajul original : "În ultima sută de ani viaţa pe pământ a fost dominată de creştere. Creşterea populaţiei, a producţiei, a venitului, a capitalului, a gunoiului şi a poluării. Această creştere se va oprii, e evident, întrebarea e prin ce mijloace? Voluntar, prin grija guvernelor şi bunăvoinţa oamenilor, sau printr-un proces natural ceea ce înseamnă colaps, declin şi în final dezastru?"

Discutăm despre schimbarea fundamentală a felului nostru de viaţă. Dar asta nu se poate întâmpla fără o presiune politică masivă, şi problema e că nimeni nu se răscoală pentru austeritate. Oamenii ajung în stradă pentru că vor să consume mai mult, nu mai puţin. Dacă ar fi pusă să aleagă între un set nou de tacâmuri şi supravieţuirea umanităţii, am o presimţire că marea majoritate ar alege setul de tacâmuri. George Monbiot -The Bottom of the Barrel  Publicat in the "Guardian" Decembrie 2003 .
Sau poate credeţi în natura umană, în bunătatea intrinsecă din sufletul omului. Atunci cred că aţi văzut prea multe filme proaste în ultimul timp şi aţi uitat de Dostoievski şi Cioran, Camus şi Proust. Nu vă dau linkuri pentru că ar trebui să fie prin bibliotecă pe undeva.
Ceea ce dispare în primul rând este posibilitatea de a alege. A vorbi împotriva puterii de a alege liber e o crimă nu-i aşa? Oricum egoismul egocentrist definitoriu pentru o societate de consum ne-a adus libertatea aproape nelimitată de a alege, libertate de care am abuzat rapid prin secătuirea fără sens a resurselor. Am ales să consumăm.

Creşterea nu are viitor. Declinul (un cuvânt incorect politic) trebuie sa fie acceptat pentru a face loc următorului ciclu. Ce urcă trebuie să coboare. Totuşi într-o societate bazată pe creştere, oamenii refuză să se gândească la declin.

Cei care au scris "Limitele" au pus, poate pentru prima oară, problema testamentului mondial pe care-l lăsăm urmaşilor. Astăzi nu mai putem să vorbim despre ce lăsăm, cui. Noi suntem moştenitorii se pare şi nu copiii noştri. Alături de copiii noştri.

Cei doi americani care au luat premiul Nobel in 2002 pentru economie sunt adversari ai teoriei Adam Smith, adica adversarii  teoriei pe care se bazează economia mondiala la ora actuala. http://www.nationalreview.com/comment/comment-cox101702.asp

Mai concret la ce se refereau cei din clubul de la Roma?
Să vedem ce alte componente esenţiale pentru societatea industrială sunt pe terminate în
afară de petrol şi gaze naturale:

N-am găsit o statistică mai nouă de 1996. Tabelul original în engleză îl găsiţi mai jos. Cu datele din 1996. Aici le-am recalculat pentru 2004. La consumul şi producţia din 1996 (care bineînţeles au crescut)
Plumb aproximativ 14 ani - adică 2018
Cupru aproximativ  20 ani - adică 2024
Zinc aproximativ 12 ani - adică 2016
Aur aproximativ 10 ani - adică 2014
Argint aproximativ 12 ani - adică 2016
Uraniu aproximativ 25 ani - adică 2030
Să nu uităm că înainte de a se termina, o resursă devine din ce în ce mai greu de obţinut şi în consecinţă din ce în ce mai scumpă. Aproape nu are importanţă momentul dispariţei unei resurse ci mai degrabă momentul cînd devine inaccesibilă ca preţ. Şi asta se va întâmpla mult mai devreme.

Vă rog să citiţi "Earth in Balance" de Al Gore (da, da fostul vicepreşedinte american şi candidat la preşedenţie în 2000). A fost tradus şi în română, a apărut sub denumirea de "Pământul în cumpănă" la editura tehnică 1995. E o carte din seria celor scrise de Clubul de la Roma. Dacă nu găsiţi cartea, căutaţi pe Google, veţi găsi bucăţi mari din original. Nu toţi politicieni de după 1970 au fost nebuni sau inconştienţi.

But many people who doubt that a better society is possible are not smiling, laughing, and bullying. They are sincere and sad. Honest skeptics believe if we overcome poverty in one place, it will pop up elsewhere. If we improve conditions for one group, they will decline for another. If we change international relations to benefit the poor and weak, persistent capitalism will soon roll back our victory. Fighting for change appears to these people like pushing rocks up an infinite multi-sided hill. What we push up, tumbles back down. It’s an idiot’s pursuit.

 

At a Global Harvard Business School Conference in Berlin 1999: “A WorldWithout Walls: The Challenges of a Global Economy”, James Wolfenson, head of the World Bank, in a keynote opening address focused on“...the acute need for the affluent population of the globe to never forget the less fortunate parts of the world. As he eloquently stated, there are only 1.2 billion people now living in the highly developed countries of the world. 250million are in the United States, 500 million living in the expanded Europeand 350 million in Canada, Mexico and the Pacific Rim countries of theOECD. For this group, affluence is not only on the rise, it has never beenbetter. But Mr. Wolfenson then warned of the risks inherent by overlooking the 4.8billion people living in the less developed or transition economies of theworld. An astonishing 2 billion of these people live on less than $2 a day !  One billion live on less than $1 a day ! ..... Mr. Wolfenson warned that it isnot reasonable to even think that we can maintain this great gap between thewell to do and the impoverished for another 50 years.“In three decades [1970-2000] the rich/poor gap has widened from35/65 to 20/80.”  Quotations from: Revisiting The Limits to Growth: Could The Club ofRome Have Been Correct, After All?  An Energy White Paper byMatthew R. Simmons, October 2000.www.sco-intl.com/domino/html/research.nsf

http://www.manicore.com/anglais/documentation_a/club_rome_a.html

http://www.alternet.org/story/18978/

http://www.arts.unsw.edu.au/tsw/  un site foarte bine documentat Ted Trainer University of NSW Australia
Despre standardul nostru de viaţă (noi cei din lumea întii) şi cum arată el într-o lume cu resurse limitate.

ENVIRONMENTAL AND NATURAL RESOURCE ECONOMICS by Tom Tietenberg; Harper Collins, 1992                

http://www.physicstoday.org/vol-57/iss-7/p47.html

http://www.abc.net.au/science/slab/rome/default.htm

http://jwsr.ucr.edu/archive/vol9/number2/pdf/jwsr-v9n2-hornborg.pdf

http://web.mit.edu/sdg/www/

http://sysdyn.clexchange.org/sdep/papers/D-4165-1.pdf

http://www.pbs.org/wgbh/aso/databank/entries/btforr.html

http://sysdyn.clexchange.org/people/jay-forrester.html

http://www.nuengr.unl.edu/cet/contacts/Spring03/Feature4.html

 

Adam Smith was the founder of economics, as we know it today. His thoughts have shaped modern ideas about the market economy and the role of the state in relation to it. Smith laid the intellectual framework that explained the free market (which still holds true today) and laissez-faire. Both are connected with the underlying theme of economic growth. Smith's analysis is not confined to showing the interrelation between the different elements of a continually maintained system. It also explains how the system can generate the continual accumulation of wealth. And since, according to Smith, this process is most successful when left to the play of natural forces, his analysis leads him to urge governments to let well alone. Laissez-faire government believes commerce and trade should be permitted to operate free of controls of any kind; there should be no tariffs or other barriers. The direct translation from the French language is “leave alone to do”, which is self-explanatory. He is most often recognized for the expression "the invisible hand," which he used to demonstrate how self-interest guides the most efficient use of resources in a nation's economy, with public welfare coming as a by-product


Doing an analysis of peak production of other finite resources, especially
minerals, according to the Hubbert model is certainly useful in determining
just how far we (mankind) has progressed in depleting this planet.

Unfortunately, I do not have recent numbers on mining or harvesting of
precious minerals. However, I can quote you figures from Hermann Scheer's
book "The Solar Economy" (published in 1999) that looks at global numbers.

First, let's look at Uranium.

In 1999, the annual global mining of Uranium was approximately 60,000 metric
tons. According to the International Energy Association and assuming a
steady consumption based on 1999 figures, this would mean that Uranium is
fully depleted by about 2035.

The known reserves are broken into two categories. Those reserves, whose
extraction costs do not exceed $ 80.00 per kilo are estimated at 2 million
metric tons. Those reserves, whose extraction costs go up to $ 130.00 per
kilo are estimated at 8 to 10 million metric tons.

As with peak oil, the Uranium peak largely depends on consumption. Since
1973 no new nuclear reactor has been built in the U.S. and in Germany no new
reactor has been built since 1987. Also, Germany started to phase out
nuclear reactors (the first one went off-line a few month ago) under its
Nuclear Exit Law. Under this law, all of Germany's 19 nuclear power plants
will be off-line sometime around 2040. However, in the meantime other
nations are going to dive into the "nuclear solution" to make energy ends
meet. Therefore, it will be very difficult to predict a global peak for
Uranium or when it will be fully depleted. And, even with the best
intentions some nations (including Germany) might be forced to include
nuclear power in the future energy mix - depending on how rapidly the other
fossil fuels deplete and how quickly we can shift to solar fuels.

Here a few more interesting statistics.

Availability of resources (based on 1996 figures):

Lead:
Estimated & Known Reserves (metric tons): 63,400,000
1996 World Production: 2,912,000
Availability: 22 years

Copper:
E&K Reserves: 311,500,000
1996 W.P.: 11,006,000
Availability: 28 years

Zinc:
E&K Reserves: 143,200,000
1996 W.P.: 7,283,000
Availability: 20 years

Iron (Fe):
E&K Reserves: 68,880,000,000
1996 W.P.: 549,000,000
Availability: 125 years

Cobalt:
E&K Reserves: 11,615,000
1996 W.P.: 23,000
Availability: 499 years

Gold:
E&K Reserves: 37,000
1996 W.P.: 2,300
Availability: 17 years

Silver:
E&K Reserves: 288,000
1996 W.P.: 15,000
Availability: 19 years

Platinum Metals:
E&K Reserves: 57,000
1996 W.P.: 300
Availability: 198 years

Please keep in mind that all the above numbers are 1996 numbers. They assume
a "constant rate" of consumption and production. They do not reflect the
increased demand and production caused by rapidly emerging countries like
China and India. Still, the numbers reveal that we are closer to resource
depletion than we wish.

Bernhard
Lake Arrowhead, CA